Resemnare literară

Ah, cât dor îmi e să gust
Din a succesului cupă
Dar, evocându-l pe Proust,
Realizez că-s pierdută.

Resemnată-n viziune
Alătur mărgele,
Sperând ca la fine
S-am şirag de perle.

Dup-o strădanie "sisifiană"
Constat cuţitu-n rană...
Şiragu-i destrămat
Şi spluberat
Iluzii..

Paşi mărunţi spre nicăieri

E-un declin general
Şi totuşi gradual
- Încet, dar sigur.

E-un declin al valorilor
Al tuturor rigorilor
E-un declin moral.

E-un declin al prozelor
Şi-al tuturor rimelor
E-un declin total.

E-un declin continuu
Mascat de o cortină
A indiferenţei.

(Dez)Orientare

Cobor, ridicând marțial piciorul, doar pentru a avansa cu încă o treaptă. Un pas în față, o nouă treaptă. Tot mai jos. Avansez, bizar, cu greutate. Mă bucur de fiecare pas efectuat cu succes, într-o situație aparent controlată. Nu știu dacă bucuria mea e datorată unui pas în minus pe care trebuie să îl fac, pasului încununat de glorie pe care tocmai l-am realizat sau dacă încă nu am reușit performanța să fiu un mototol care se rostogolește grămadă pe scări, căzând în neant.

Drumul e de așa natură ca să ajung la destinație mai rapid. Asta credeam eu, așa mi-au spus cei din jur. I-am crezut. Brusc, îmi dau seama că nu îmi doresc să mai cobor. Totuși, e mult mai greu să urc, și apăi dacă tot am ajuns până aici… trebuie să fie pe aproape.

Mai am trei trepte. Îmi pare incredibil că mai sunt pe picioare, dar continui. Rostesc cu perspicacitatea unui copil care e mândru că a învățat să numere: UNU, DOOOI, TREI. Un sentiment de împlinire mă cuprinde că mi-am dus la bun sfârșit o parte a misiunii mele pe drumul bătătorit, fără să am răsturnări de situație. Răsuflu ușurată. Speranța mea este că mă aflu mai aproape de destinație, neștiind însă cât de jos mă aflu. Nu știu ce să fac, știu doar unde vreau să ajung (parcă… ah… să pun GPS-ul să mă reorientez – uf… unde mă aflu!).