Cobor, ridicând marțial piciorul, doar pentru
a avansa cu încă o treaptă. Un pas în față, o nouă treaptă. Tot mai jos.
Avansez, bizar, cu greutate. Mă bucur de fiecare pas efectuat cu succes, într-o
situație aparent controlată. Nu știu dacă bucuria mea e datorată unui pas în
minus pe care trebuie să îl fac, pasului încununat de glorie pe care tocmai
l-am realizat sau dacă încă nu am reușit performanța să fiu un mototol care se
rostogolește grămadă pe scări, căzând în neant.
Drumul e de așa natură ca să ajung la destinație
mai rapid. Asta credeam eu, așa mi-au spus cei din jur. I-am crezut. Brusc, îmi
dau seama că nu îmi doresc să mai cobor. Totuși, e mult mai greu să urc, și
apăi dacă tot am ajuns până aici… trebuie să fie pe aproape.
Mai am trei trepte. Îmi pare incredibil că mai
sunt pe picioare, dar continui. Rostesc cu perspicacitatea unui copil care e
mândru că a învățat să numere: UNU, DOOOI, TREI. Un sentiment de împlinire mă
cuprinde că mi-am dus la bun sfârșit o parte a misiunii mele pe drumul
bătătorit, fără să am răsturnări de situație. Răsuflu ușurată. Speranța mea
este că mă aflu mai aproape de destinație, neștiind însă cât de jos mă aflu. Nu
știu ce să fac, știu doar unde vreau să ajung (parcă… ah… să pun GPS-ul să mă
reorientez – uf… unde mă aflu!).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu